Ștefania Dinu

Ștefania este din București. În iulie, anul trecut, înainte de a pleca la un festival de muzică, cu cortul, a decis să facă niște analize de rutină. O durea în gât și o ureche și se temea să nu să transmită vreo boală celor din preajma ei. Rezultatul analizelor a fost unul cu totul neașteptat- leucemie. Nu avea alte simptome, până atunci nu fusese bolnavă sau internată, iar în urmă cu o săptămână alergase 10 km. S-a internat la Spitalul Colțea unde a făcut chimioterapie și a suportat foarte bine tratamentul. A fost transferată la Spitalul Fundeni, iar la începutul anului a făcut transplant de celule stem hematopoietice. Acum se simte foarte bine. A ajutat-o mult firea ei optimistă și pozitivă. Vede lumea cu alți ochi și se bucură din tot sufletul că un tânăr ca ea a avut curajul și generozitatea să doneze celule stem care înseamnă pentru ea o atât de valoroasă șansă de vindecare.

Cum te simți acum?

Au trecut 10 luni de la transplant şi mă simt excelent. Toate analizele sunt bune, am revenit la viaţa normală.

Cum ai reacționat când ai aflat că ai nevoie de transplant?

Vestea necesităţii unui transplant am primit-o la câteva zile după ce am primit şi diagnosticul de leucemie acută, astfel că eram deja într-o stare emoţională deosebită, nu procesasem încă tot ce mi se întâmplă. Nu ştiam ce înseamnă acest transplant, ştiam doar că reprezintă ultimul pas spre vindecare. M-am gândit imediat că trebuie făcut, mi-am zis că nu merită să stau toată viaţa să mă gândesc dacă va recidiva boala sau nu.

Ca să înţelegeţi ceaţa în care mă aflam, când cineva apropiat mi-a spus că acest transplant este ca o transfuzie de sânge, efectiv i-am spus că nu ştie despre ce vorbeşte şi că aştept să aflu mai multe informaţii de la medici. Auzisem, până atunci, doar de celulele stem recoltate la naştere, dar nu mai era cazul pentru mine. Mai multe nu ştiam. Dar avea dreptate, ca procedeu, transplantul este asemănător unei transfuzii de sânge, adică nu vorbim de operaţie, cum ne-am putea imagina. Întâmplarea face că la câteva zile după ce am aflat că am nevoie de o astfel de procedură, am văzut la o emisiune TV un reportaj despre transplantul de celule stem, despre ce implică atât pentru donator, cât şi pentru primitor. Sincronizarea a fost incredibilă.   

Cum a fost când ai aflat că există un donator compatibil?

Bucuria a fost enormă. M-a sunat medicul curant să mă anunţe şi am început să plâng instant. Mă aflam într-o cursă şi efectiv am văzut linia de finish, cu toate baloanele colorate pe care le implică. Nu m-am oprit din plâns ceva timp, mi-am anunţat apropiaţii, a fost extrem de emoţionant. Se testase şi fratele meu, dar nu am fost compatibili. Mă gândeam că, statistic vorbind, şansele să găsesc la cineva neînrudit sunt şi mai mici. Dar şansele au fost de partea mea, cineva acolo Sus chiar are grijă de mine.

Cum a decurs transplantul? Care au fost cele mai dificile momente?

Transplantul a decurs foarte bine, organismul meu a reacţionat minunat. Au fost şi momente cu greaţă, dureri musculare, dar, uitându-mă în spate, au fost nesemnificative ţinând cont de diagnostic şi de implicaţiile pe care le are pentru organism o asemenea procedură. 

Cum crezi că ar putea fi ajutați cei în situația în care ai fost? Lucruri care i-ar putea sprijini să se simtă mai în siguranță, să fie mai încrezători?

Sprijinul emoţional este extrem de important. Cu toate că îmi era foarte greu să vorbesc cu cei din jur, simţeam sprijinul lor, energia pozitivă pe care mi-o transmiteau.

Un alt rol important îl joacă şi psihicul. Din păcate, în lupta cu o astfel de boală, sunt puţine lucruri pe care le poţi controla. Din fericire, unul dintre ele este esenţial, mai exact, un moral ridicat.

Eu am reuşit să îmi menţin moralul sus, ceea ce m-a ajutat şi cred că acesta este cel mai important sfat pe care îl pot da cuiva care trece prin aşa ceva. Există cumva un cerc în care te învărţi, moralul ridicat îţi ajută organismul, iar rezultatele bune îţi alimentează optimismul. 

Cum am reuşit eu să fac acest lucru? M-a ajutat să mă menţin conectată la ce se întâmpla în jurul meu, urmăream ştirile, ascultam problemele cu care se confruntă cei din jurul meu, am ţinut legătura cu colegii de la muncă, am participat la vot. Mi-am pus şi limite, dar am rămas ancorată în realitatea de zi cu zi. Am citit cărţi lejere, m-am uitat la seriale uşoare, care să mă binedispună, am scos din sacul cu amintiri momentele plăcute. Am ascultat şi respectat ce îmi spuneau şi recomandau medicii, nu am căutat pe internet lucruri despre boală, pentru că ştiam că suntem diferiţi, fiecare organism reacţionează în mod diferit.