Adrian

Adrian Mandache lucra ca taximetrist în bucurești. Stătea mult pe scaun, din cauza meserei sale, dar pentru că-i plăcea șofatul nu a dat importanță unor dureri osoase. Medicul de familie l-a îndrumat să facă analize. Cum rezultatele nu erau foarte bune, i-a recomandat vitamine și să revină următoarea lună pentru a repeta investigațiile.

”Nu aveam leucemie atunci, dar nu am mai ajuns următoarea lună, fiindcă durerile nu încetau șo m -am dus la spitalul Victor Babeș. M am internat și mi-au făcut investigații. A doua zi mi au spus că o să mă mute la fundeni, așa că mi-am făcut bagajele. Deja lumea începuse să se uite la mine cu milă, cu o duioșenie ieșită din comun și atunci am început să mă sperii. Tot întrebam de ce este vorba și doctoria îmi spunea că am venit la timp, să stau liniștit. Dar nu au vrut să îmi spună ce am” povestește tânărul.

A venit salvarea să-l ducă la Spitalul Fundeni. Și-a luat bagajul resemnat și s-a urcat în mașină, de data asta ca pasager, nu conducător auto.

”În ambulanță mi s-a dat dosarul în brațe să-l țin și eu atunci am aflat că am leucemie. Cine nu ar fi citit foaia? Dar am avut un șoc nu îmi venea să cred, eram convins că este o greșeală, pentru că toată viața mi-a fost frică de leucemie. Tot vedem postări pe Facebook cu copii bolnavi de leucemie și spunea: Aoleou ce boală grea. Dar de ce mi-a fost frică, nu am scăpat”, a spus Adrian Mandache.

Tânărul susține că din acel moment i s-a schimbat viața. Când a ajuns la spitalul Fundeni, la Hematologie era distrus. A sunat acasă plângând să își informeze mama. Trebuia să înceapă tratamentul , chimioterapia, cât mai devreme. Dar au apărut și problemele, medicația îi provoca poftă de mâncare și era nevoit să se abțină, fiindcă se constipase, făcuse ileus paralitic. De la 58 kg cât avea la internare, ajunsese la 46 kg. În tot acest timp, mama lui Adrian a stat lângă el, l-a îngrijit, l-a spălat și l-a încurajat. Cea mai grea pentru Adrian a fost prima cură cu inducție. De consolidări a trecut cu brio. După cura de inducție însă medicii l-au întrebat dacă mai are frați și pot veni la o testare în vederea unui transplant medular. Prin urmare, fratele mai mare a lui Adrian a acceptat să fie testat, dar nu a fost compatibil.

Și în vara lui 2014, la 6-7 luni distanță a sosit și vestea că un donator din Germania este compatibil 90%. Despre binefăcătorul său, Adrian nu stie decât că este o femeie, atât. S-a bucurat foarte mult că are donator , dar cu un ochi a râs și cu celălalt a plâns pentru că îi era foarte frică de transplant. După transplant se obișnuise să stea în cușca aceea, izolat și aștepta cu disperare vești bune. Mai ales că atunci când a început să intre în remisie, au început și belele, cu grețuri, lipsa poftei de mâncare, mucozită din cauza căreia nu mai putea să mănânce deloc, nici să-și înghită saliva.

A ieșit din spital de Moș Nicolae. Era foarte slab, avea 45 de kg, abia se ținea pe picioare, dar putea să meargă și bucuria de a fi acasă era mai mare decât orice.

Acum si-a reluat ritmul de viață de dinainte, mergela biserică săptămânal, lucrează ca taximetrist pe mașina personală și se vede cu prietenii. Cu credință puternică, cu famileși prieteni aproape, boala nu e se netrecut. Totul este să lupți și să speri până în ultima clipă, iar Adrian a învățat să facă asta.