Romica Popescu: “Doamne, dă-mi nu ce te rog,

ci ce e mai bine pentru mine!”

La câțiva kilometri de Focșani, în Suraia, o comună cuibărită pe malul Siretului, locuiește Romica Popescu, alături de soțul ei, un motan tărcat, un cățel și câteva găini. În vârstă de 56 de ani, doamna Popescu are ochi albaștri pătrunzători și o fire caldă. Începe să-și spună povestea, repetând de mai multe ori că e o fire timidă, ca pentru a-și cere scuze că s-a îmbolnăvit, c-a făcut probleme medicilor.

În ianuarie 2014, începuse să aibă migrene. Primele analize, făcute în Focșani, n-au fost concludente. De la boli infecțioase, a fost trimisă la hematologie, unde a obținut programare abia peste o lună. Între timp, internată la secția ORL – cu toate că medicii păreau a crede că e „doar mai alintată”, nu că are o problemă reală, i-au fost recoltate probe zilnic și a apărut, pe foaia de externare, suspiciunea de displazie medulară. Nici la hematologie, medicul n-a fost îngrijorat, „deși eu începusem să mă simt din ce în ce mai rău. Mi-a spus că totul e în regulă, să mai repet un B12, în timp ce eu tot insistam că nu mă simt bine, să îmi dea o recomandare să merg altundeva. Mi-a zis să caut pe internet alt hematolog.” Era deja lunea din săptămâna Paștelui când a sunat la spitalul Colentina, în București, la primul hematolog găsit pe net. Și, deși doctorița care i-a răspuns tocmai intra în concediu, cu toată firea sa timidă, doamna Popescu a avut îndrăzneala să insiste în continuare pentru o consultație. Ar fi putut să mai aștepte câteva săptămâni, să mulțumească și să termine aici conversația. Dar se simțea atât de rău, era atât de sigură că ceva e foarte în neregulă, încât și-a cerut drepturile. A spus: „Nu, eu mâine vin la București.” Și așa a făcut. Doctorița a găsit o colegă, dr. Daniela Georgescu, care a primit-o a doua zi.

„Asta era marți și vineri deja începusem chimioterapia. Primisem diagnosticul de leucemie mieloidă acută și era într-un stadiu destul de avansat.” A fost izolată, pentru că deja contractase, cine știe cum, un Clostridium. Apoi a avut Escherichia, apoi un Clostridium chiar în timpul unei cure de chimioterapie, pe care a fost nevoită s-o întrerupă și să trateze infecția. Altă dată, avea trombocitopenie și s-a lovit foarte ușor la piciorul stâng. I s-a umflat puternic și s-a pus problema amputării, dar ea n-a știut atunci nimic. Știa doar că merge să i se facă investigații. „Era o succesiune atât de rapidă, încât nu-mi puneam problema că se poate întâmpla ceva rău. Ce trebuie să facem? Da, aia facem. Parcă nu mai eram eu cea bolnavă, pur și simplu, parcă era altă persoană. Eram sigură că voi trece de asta. Nu mai conta că toate erau dureroase, că venele nu mai voiau să asculte, că nu-mi puteau pune cateter. A trecut totul”, spune doamna Popescu. A rămas optimistă și a avut foarte mare încredere în medici.

„Nu sunt puternică. Nu eram. Dar n-am plâns. Am zis: facem tot ce se poate. După prima cură de chimioterapie, probabil dură, cu doze mari, domnnul doctor Marius Balea mi-a spus: «Ai trecut examenul. Era ori, ori. Dar fiind leucemie acută, nu avem ce face, o să ai nevoie de un transplant.»” Medicii i-au explicat despre ce e vorba și au încercat mai întâi să caute printre rude și prieteni. Însă frații doamnei Popescu trecuseră deja de 60 de ani și nu mai puteau dona.

Așa că au făcut dosarul pentru transplant, apelând la Registrul Donatorilor de Celule Stem Hematopoietice. Pe aceste liste din România însă, sunt înscriși în prezent doar 65.000 de donatori de celule stem, un număr mult prea mic față de necesar și mult mai mic față de acela din registrele altor țări europene. Așa că, cel mai frecvent, pacienții români cărora le e recomandat transplantul găsesc un profil genetic compatibil la un donator din afara țării.

„Am plâns după trei luni abia, un bocet zdravăn, dar de bucurie”, își amintește doamna Popescu. „Atunci mi s-a spus că s-a găsit un potențial donator.” A continuat tratamentul, iar în octombrie 2014, a început pregătirea pentru transplant, la Fundeni. După încă zece zile de chimioterapie, pe 23 octombrie a avut loc procedura de transplant. Spune că impactul cel mai puternic l-a simțit când noile celule au ajuns în plămâni. „E o senzație greu de explicat. Abia atunci am fost conștientă că e ceva altfel cu corpul meu.”

Greul însă nu trecuse: perioada post-transplant a fost și ea dificilă. Lucrurile care te doboară sunt multe. Se considera o victorie că ai înghițit trei boabe de orez. Au apărut mucozita puternică, aftele în gură, căderile de păr cu care era deja obișnuită. Alimentele nu mai aveau gust, nu mai avea poftă de mâncare, totul mirosea a clor. A slăbit zece kilograme. Și, spune doamna Popescu, cel mai greu i-a fost în rezerva supravegheată nonstop prin camere de luat vederi, jena că cineva te privește tot timpul. În perioada dinainte și apoi o lună după transplant a fost izolată complet. Totul trecea prin baia de clor înainte să ajungă la ea. Nu-și mai recunoștea hainele, dezinfectate și ele la câteva sute de grade. Putea privi afară doar pe fereastră, prin care vedea frunzele căzând în parcul din curtea spitalului.

„Abia după o lună a avut voie soțul să vină la mine. Se așeza, nu atingea nimic, nu mă putea atinge nici pe mine, stătea la distanță, purta măscuță. Vorbeam, îmi povestea ce mai știa că se întâmplă în familie. Eu n-am știut niciodată cât de greu le-a fost, cum au alergat pentru medicamente, pentru orice.” Dar a avut mare noroc în toate astea, spune doamna Popescu, având sprijinul familiei. Soțul a fost mereu alături de ea, mereu la spital. Și chiar cu trei zile înainte de a afla diagnosticul, i s-a născut o nepoțică, fiica fiului plecat din țară. Iar asta i-a dat putere, un motiv să lupte, să spună „Nu se poate, trebuie să mă fac bine.”

A mai ajutat-o mult o anumită întâlnire: cea cu voluntarii și psihologul ARIL (Asociația Română Împotriva Leucemiei). „Era la întâlnirea aceea o fată, o voluntară pe nume Andreea Ivănescu, care făcuse transplant de un an și era bine. Mi-a dat atât de mare încredere! Pe lângă medici, ea a fost cea care mi-a insuflat cea mai multă încredere și energie. M-am gândit că asta înseamnă că se poate și pentru mine. Am păstrat legătura cu Andreea: între timp s-a căsătorit, are și un bebeluș, are o viață foarte frumoasă.”

În plus, tot la acea întâlnire, psihologul ARIL i-a sugerat terapia cu culori. Așa s-a descoperit doamna Popescu: și-a găsit abilități pe care credea că nu le are, începând să deseneze și să picteze, să facă lucru manual, să împletească, din hârtie, coșulețe. Era ceva ce-i distrăgea atenția de la zilele mai proaste. A lucrat cu mult verde în perioada aceea: îmi arată, mândră, o ramă din lemn, deosebită, pictată cu verde, cu flori și fluturi. În interior, o fotografie cu fiul și nepoțica ei nou-născută.

„Cred că pacienții nu trebuie să dispere”, mai adaugă doamna Popescu. Nu e foarte religioasă și nu crede că există vreo pedeapsă divină. Dar a învățat cum să se roage: „Spun, Doamne, dă-mi nu ce te rog, ci ce e mai bine pentru mine. Boala a fost o lecție foarte importantă. Acum, dacă nu se întâmplă ceva ce vreau eu, îmi zic că n-a fost să fie așa. Toate lucrurile se rezolvă. Mi se pare că pentru mine, toate au venit la momentul potrivit, când am avut nevoie, s-a ivit soluția, au apărut oamenii de care am avut nevoie. Nu știu de unde, nu știu cum, dar apar.” A lăsat în urmă frica, resentimentele și oamenii negativiști. „Nu rămân pe lângă cei care, atunci când aud de un om bolnav, se gândesc numai la moarte. De ce trebuie mintea umană să dramatizeze imediat? De ce nu te poți gândi că există șansa de vindecare?”

Ține mult să-și cunoască donatoarea. Ar vrea să o vadă și să-i poată mulțumi în față, așa cum o face în fiecare zi în gând, ca un ritual, când se trezește. „În mintea mea, am botezat-o Helga și așa mai discut uneori cu ea. Cred că e un om foarte bun, foarte generos. Atunci când simt o oarecare transformare, o poftă pentru vreun aliment, ceva ce nu-mi era caracteristic, mă gândesc: asta e de la Helga!”

La doi ani ani după transplant, și-a recăpătat simțurile și abia atunci a putut exclama: „Dumnezeule, ce gust are mâncarea!” Și ce mirosuri! A urmat strict indicațiile medicilor: a avut grijă să se alimenteze sănătos, s-a ținut departe de infecții, soțul dezinfectând totul în calea ei. Mănâncă mult din ceea ce produc din curte, legume și carne de țară. Și, în prezent, încearcă să facă voluntariat și să participe la campanii, atât cât poate. „Aș vrea să-i încurajez și eu pe alții, așa cum a făcut Andreea pentru mine, atunci, la întâlnirea ARIL. E lucrul cel mai important.”