Donatorul mi-a schimbat viața

 În toamna lui 2016, Marian Luca avea 42 de ani și lucra la Corpul de Control al Ministerului de Interne. Avea un job solicitant, făcea inspecții și controale în diverse cazuri ce trebuia anchetate. Era divorțat și avea o fetiță în primii ani de școală. Când se afla chiar între două deplasări de serviciu, a răcit puternic și, chiar și după ce i-a trecut, a simțit o durere în zona plămânilor. Și-a spus că cel mai bine ar fi să verifice dacă e în regulă printr-un control medical. Ecografiile nu au arătat nimic nelalocul lui. După câteva zile, medicul l-a chemat la clinică ca să discute despre rezultatele analizelor de sânge, pe care nu a vrut să i le comunice telefonic. Analizele arătau o formă de leucemie. „Mi-a spus că nivelul de leucocite era foarte mare, aveam 134.000, în condițiile în care un om normal are între 4 și 10.000. Mi-a spus că este indicator de leucemie”.

Marian își amintește că prima sa reacție a fost: „să-mi spuneți câte luni mai am, o lună, două, trei sau un an?”. Medicii l-au asigurat că există tehnologie, că medicina nu mai este ce a fost și că poate avea șanse. În zilele următoare a început să facă investigații amănunțite la Spitalul Universitar. A întrebat medicii în ce țări există variante să se trateze. „Mi-au spus de Viena, Milano, Berlin și Istanbul. Și mi-au spus că o pot face și la noi în țară, la Fundeni. Mi-au spus să mă hotărăsc repede că e o formă acută, adică dacă nu se tratează repede, poate evolua exponențial”. A început tratamentul citostatic, urmând ca după finalizarea lui, să găsească o soluție pentru un transplant.

Medicii i-au explicat că poate aplica să primească un transplant de celule stem, procedură care va face ca măduva lui osoasă să producă din nou celule bune, iar boala să fie oprită.

A avut noroc că a descoperit boala înainte ca organele să-i cedeze. Medicii i-au spus că a fost singura persoană care nu a făcut pauze între dozele de medicament citostatic, care poate fi foarte agresiv mai ales cu ficatul. „Dacă corpul nu este în parametrii normali, nu poți face următoarea doză că te dărâmă, e periculos”.

Rudele sale de gradul I, mama și sora lui, au făcut analize ca să vadă dacă-i pot fi donatoare de celule stem – următoarea fază a tratamentului pentru leucemia acută fiind cea a transplantului de celule stem. Ele au fost însă doar 50% compatibile. Iar, cea mai bună modalitate, cu cele mai mari șanse de reușită era să găsească un donator care să fie compatibil cât mai aproape de 100%. Medicii au început să caute un donator în registrele internaționale. Norocul lui Marian a fost că în aproximativ o lună de când s-au apucat să caute în baza de date, s-a găsit în Germania un donator compatibil în proporție de aproape 100%.

În acea perioadă s-a grăbit să facă toți pașii pentru începerea transplantului. Au fost multe de rezolvat, inclusiv să se ducă la psiholog, specialist care să-i certifice că rezista să stea singur o lună într-o rezervă sterilă, unde urma să aibă parte de tratamentul intensiv de după transplant.

Inițial a trebuit ca medicii să-i omoare toate celulele albe, cele care, în cazul lui Marian, nu mai ajungeau la maturitate și nu-și îndeplineau funcțiile de bază. „Or, celulele albe sunt cele care luptă pentru tine cu microbacterii, toate chestiile care intră pe orice cale în organism, și dacă rămâi fără, ești complet fără apărare. De aceea trebuia să stau în acea cameră sterilă a centrului de transplant”.  

Pe 15 iunie era în momentul zero al transplantului, adică nu mai avea aproape deloc leucocite. Efectele au fost destul de ciudate, își amintește Marian. Tractul digestiv se inflamase dintr-un capăt în altul astfel încât nu mai putea mânca, supapa de la stomac era aproape închisă. Într-o zi a vrut sa bea o gură de apă minerală și a crezut că moare în ziua aia. Îi recomandaseră medicii apă minerală pentru că mai domolea inflamația, la fel și Cola, un bun detartrant pentru sistemul digestiv. ”Când nu puteam mânca, luam niște concentrate proteice lichide, care asigurau o masă completă.”

Transplantul în sine nu a durat mai mult de două ore. Grefa de la donator era compatibilă 100%, dar celula stem era altfel decât a lui Marian. Măduva osoasă care produce celule de sânge ia modelul donatorului și începe să producă. Dar apar alte probleme. Spre exemplu, imunosupresia – dacă celulele noi albe din grefa donatorului percep corpul meu ca fiind străin, te mănâncă și te topești pe picioare, apar bolile autoimune. Trebuie să aștepți ca măduva osoasă să înceapă să producă leucocite.

„Cum am reușit să stau singur o lună în rezerva sterilă? Cred că și eu am fost așa mai cu forță”, spune Marian. „Poate mi-am lua forța de la fiica mea, avea atunci șapte-opt ani. Am avut suport total și de la fosta soție”. După ce a ieșit din spital, pentru că imunitatea îi era în continuare slăbită, nu avea voie în aglomerație, cu transportul în comun, și nici în soare. Vara, ieșea afară cu mască pe față, ochelari de soare mari, pălărie cu boruri, bluză cu mânecă lungă. „M-am dus să o vad pe fiică-mea la școală și era foarte haioasă, le spunea colegilor: „Vine tati, să vedeți că are mască.” 

După transplant, cât a fost în concediu medical, jobul lui Marian a fost să se recupereze. Obosea doar ducând geanta de la salonul din spital până la lift. „Jobul meu de recuperare a fost să-mi fac curat, să-mi fac de mâncare și să fac cumpărături doar online. Mi-am luat și sorț, am învățat să fac friptura de vită de la Jamie Oliver. Nu prea mâncam de fel carne și când m-a văzut doamna doctor la un control mi-a spus „nu mâncați carne, trebuie să o faceți”.

Avea prieteni care-l sunau și-i spuneau „doar te-am sunat să vad cum mai ești și dacă pot să vin la tine sau nu”. Marian crede că și un gând bun – dacă se gândește cineva la tine – ajută în astfel de momente.

Bucuria vieții, mai ales după ce primești un transplant, spune Marian, te face să reconsideri toate lucrurile pe care le-ai făcut până atunci, că viața e atât de scurtă și te face să-ți dai seama că uneori stai supărat cu anii pe rude apropiate pentru un nimic și îți dai seama că am putea toți să fim mai buni cu cei din jur. „Vezi mai ușor nesimțirea din jur, încerci să fii mai bun, să lași de la tine sau să dai mai mult altora, inclusiv celor pe care nu-i cunoști. Aș vrea să mă implic în viața fiicei mele, să o învăț exact lucrurile la care m-am gândit eu când am stat singur. Când am stat la spital, am văzut că dacă aveam nevoie de un medicament care nu era pe piață, vecinul de salon din spital ți-l dădea fără bani numai să treci de perioada aia critică și când apărea pe piață i-l dădeai înapoi”.

Și în România se pot dona celule stem, iar cei care se înscriu în registru (care este activ și în România) pot fi șansa la viață a unui pacient cu leucemie, care este un cancer de sânge. Până acum, spune Aurora Dragomirișteanu, directoarea Registrului Național al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice, 65.000 de români s-au înscris în Registru, iar asta e o cifră mică, dacă o comparăm cu Registrul german, care are 9 milioane de donatori.

Marian a aflat de curând că îi poate scrie să-i mulțumească donatorului său. Și, cu emoție în glas, spune că ar vrea să-și găsească curaj să facă asta. „Nici nu știu ce-i voi scrie. O să-i zic și eu că sunt OK, că efortul lui a contat. Ce să-i zic? Că mi-a schimbat viața? Că asta e.”