“El mi-a dat viață”

În Registrul Donatorilor de Celule Stem Hematopoietice din România sunt înscriși doar puțin peste 65.000 de donatori de celule stem, un număr de 6-9 ori mai mic față de registrele altor țări europene. Cel mai frecvent, pacienții români cărora le e recomandat transplantul găsesc un profil genetic compatibil la un donator din afara țării. Înscrierea pe lista de donatori potențiali presupune, inițial, doar analiza pentru profilarea genetică; recoltarea celulelor stem se face doar în momentul în care donatorul face pereche cu un pacient. În prezent, procedura este simplă, recoltarea făcându-se din sânge, ca în cazul unei donări de trombocite sau eritrocite. În câteva ore, puteți salva o viață.

Aurel Moise a împlinit de curând 60 de ani: un domn jovial, sociabil și atent, cunoscut de toată lumea din Făurei. Lucra în Poliție, la MAI, și avea doar 42 de ani în momentul când a fost diagnosticat. Nu avea simptome grave, care să-l îngrijoreze foarte tare: îl durea din când în când în partea dreaptă, după ce juca fotbal. La început, a crezut că e doar colecistul. „Eu nu beau, nu fumez, fac mișcare și m-am întreținut fizic foarte bine. Norocul a fost că m-am întâlnit din întâmplare cu dna doctor Mihaela Borcea – o valoare inestimabilă – i-am povestit ce mă durea și dânsa m-a chemat a doua zi la spital să-mi facă analizele de sânge și o ecografie. După analize, m-a chemat la cabinet, n-a vrut să-mi spună la telefon. Aveam undeva o infecție mare în corp, trombocitele și leucocitele erau de trei-patru ori mai mult peste valorile normale.” Doamna doctor Borcea l-a trimis mai departe, urgent, la hematologie, la doctor Marian Giovani. „Nu mi-a zis ce ar putea să fie. Mă gândeam că o fi ceva cu amigdalele, cu vreo măsea. La hematologie, domnul doctor e mai rece. După ce au ieșit analizele, mi-a zis imediat, fără nicio pregătire: «Ai leucemie.»” Așa că a ajuns la București, la Spitalul Clinic Colțea, sub îngrijirea doamnei profesoare Delia Mut-Popescu. Acolo, analizele amănunțite au confirmat diagnosticul de leucemie mieloidă cronică. A început tratamentul medicamentos, cu Hydrea, apoi a fost trimis acasă, într-o vineri. Cu recomandarea expresă de a merge, de luni, la muncă. Să nu rămână acasă mult, să nu cumva să intre în depresie. Zilele acelui weekend au trecut însă tare greu. Deși doamna doctor îl liniștise, spunându-i că e tânăr și că nu se moare din asta, domnul Moise n-a crezut-o. Era îngrozit, știa că din leucemie se moare repede. Era anul 2002, iar în România nu se făcuseră mari progrese în tratamentul prin transplantul de celule stem hematopoietice. „Când venea cineva la mine și intra în dormitor, eu începeam să plâng. Voiam să fiu singur, respingeam persoanele din jur, prietenii, familia. Dar s-a întâmplat ceva: duminică dimineața, pe la 9, am pornit televizorul și am dat peste o emisiune cu doamna Delia Mut-Popescu. Spunea că leucemia mieloidă cronică e singura care, la momentul respectiv, se putea trata în România. În clipa aceea, mi-am ridicat capul sus și am început lupta cu boala.”

Au urmat doisprezece ani de chimioterapie medicamentoasă, cu „bulinuri peste bulinuri”, în fiecare zi. În majoritatea timpului, s-a simțit bine și a dus o viață normală: mers la serviciu, întors acasă, uitat la televizor sau ieșiri cu familia. „Eu am fost foarte sportiv și probabil de asta am rezistat atât de bine”, se gândește domnul Moise. În plus, a urmat strict recomandările medicilor, ba chiar le dădea sfaturi și altor pacienți privind un stil de viață sănătos: în toți acești ani, n-a mâncat fructe sau legume din comerț, nici carne de pui: numai carne de țară, roșii, castraveți nestropiți cu pesticide. „Și acum mănânc tot așa. Și n-am pus niciun strop de alcool în gură. Chiar dacă mai veneau colegii de muncă, mai sărbătoream vreo aniversare, ei știau și îmi aduceau mie separat o sticlă cu apă sau suc natural. Nu plecam de acolo doar pentru că ei beau, am rămas în grup. La moral, m-a ajutat mult faptul că am lucrat în continuare.”

Ultimii doi ani înainte de transplant au fost însă grei. „Explodase masa moleculară, medicamentele nu își mai făceau efectul. În fiecare după-amiază, făceam febră până la 39 de grade. Iar noaptea transpiram în așa fel încât trebuia să schimb șase pijamale. Mai mult de două-trei ore nu puteam dormi, nu reușeam să mă odihnesc deloc.”

Boala agravându-se, domnul Moise a primit indicația de transplant. Spre deosebire de transplantul de organe, pacienții cu indicație de transplant de celule stem găsesc greu un donator între membrii familiei (doar aproximativ un sfert). Așa încât sunt nevoiți să apeleze la Registrul național de donatori de celule stem, conectat, la rândul său, cu registrele internaționale. Pe listele naționale fiind înscriși însă foarte puțini români, de regulă donatorii găsiți provin din alte țări. Așa s-a întâmplat și la domnul Moise: după ce și-a făcut dosarul, a primit, în noiembrie 2013, vestea că i-a fost aprobată plecarea la Barcelona, din fondurile speciale ale guvernului. Cu donatorul de acolo avea, însă, o compatibilitate de doar 41%. Așa încât profesorul Daniel Coriu, de la secția de transplant medular a Institutului Clinic Fundeni, nu i-a dat voie să plece. Riscul era prea mare. Ar fi vrut o compatibilitate de 90%.

A făcut din nou dosarul și a mai așteptat. În iunie 2014, i-a fost găsit un donator din Germania, cu 91% compatibilitate. „Când am fost anunțat, două zile am plâns de bucurie. Nu mă mai durea nimic, indiferent cât eram de bolnav”, mărturisește domnul Moise. Câteva luni mai târziu, în septembrie, a făcut 11 zile chimioterapie intravenoasă, pentru a distruge măduva sa bolnavă și a face loc unui sistem imunitar reconstruit, sănătos, din celulele donate. „După chimioterapie, îi auzeam pe cei din camerele de lângă mine cum le e rău, cum vomau, cum nu puteau să mănânce. Eu nu aveam nimic, se mirau medicii și asistentele, uite ce bărbat puternic.”

Abia după transplant a început calvarul: ce mai rămăsese din celulele sale, căci chimioterapia nu le poate distruge pe toate, s-au luptat un an cu acelea transplantate. „Nu mai știam ce mă doare, doar mi-era rău. Mi s-a încărcat gura de afte, de-abia reușeam, cu un pai, să iau o gură de supă și pe aia o vărsam. De la 84 de kg am ajuns la 50, purtam mărimea 44. Eram un schelet. Mi s-a exfoliat toată pielea de cinci ori. O vreme nici nu voiam să mă uit în oglindă, nu voiam să mă văd. La un moment dat, după transplant, am visat un tunel și acea lumină în capăt și o pajiște, pe o coastă, un pom verde și tata cu cei trei frați ai mei – toți morți de foarte tineri – în cămăși albe, vorbeau și râdeau. Eu îi tot strigam, dar nu m-a auzit niciunul. Însă măcar atunci am putut să-i văd și eu pe toți împreună, la un loc, că erau ani de când nu-i mai văzusem.”

În perioada aceea, i-a fost foarte greu, spune domnul Moise. Devenise urâcios, iritabil. Dar s-a luptat. A stat totuși bine cu moralul și a avut mereu sprijinul familiei. Soția, doamna Carmen, și cei doi copii, Mariana și Silviu-Gabriel, i-au fost tot timpul alături. Și-a schimbat relația cu religia: a început să se închine când trece pe lângă lăcașurile de cult și spune că are încredere completă în Dumnezeu. „Doar în popi n-am încredere”, râde el. De-a lungul anilor de tratament, l-au ajutat și discuțiile cu psihologul la spital. A înțeles că e necesar să se orienteze mental spre altceva decât spre boală. „În spital și în afara lui m-am delectat citind. Îmi place foarte mult istoria, așa că citeam tot ce găseam despre istorie. Și pe Discovery mă uitam mereu, îmi plăcea să aflu ceva nou, ceva bun, inclusiv construcția de apartamente, de poduri, de zgârie-nori. Ca să nu intru într-o extremă în care să fiu concentrat pe lucrurile negative, să-mi tocesc nervii în acest fel. Chiar dacă mi-era rău, căutam să citesc, să am o activitate.”

În curând se împlinesc cinci ani de la transplantul său și domnul Aurel Moise se simte bine. Între timp, a făcut voluntariat, a mers prin spitale și și-a povestit experiența, împărțind sfaturi pentru cei bolnavi și încurajându-i ca să poată lupta în continuare. Le e foarte recunoscător medicilor care l-au îngrijit. Și ar vrea tare mult să-și cunoască donatorul, deși asta e împotriva regulamentului. „Mi-e exact ca un frate, ca mama, el mi-a dat viață. Eu tot aș vrea să îl găsesc până la urmă. Câți fac așa ceva, să stea legați patru ore la un aparat ca să doneze sânge, să fie trimis a doua zi dimineață cu avionul, proaspăt, până aici? Nu oricine.” Râde și povestește că sângele primit de la acesta i-a adus, la un moment dat, o poftă nebună de bere, deși el însuși nu era deloc amator de alcool. A băut o sticlă la 330 ml și a vomat-o pe toată. Abia la trei ani după transplant, „doctorița Zsofia Varady de la Fundeni m-a luat deoparte și mi-a spus că donatorul meu e un mare consumator de bere. Ca să vedeți de unde mi s-a tras.”