A doua naștere a lui Andrei Gandrobur

Patru lucruri te marchează la întâlnirea cu Andrei Gandrobur, un bucureștean jovial la patruzeci și doi de ani (pe care nu-i arată).

Andrei Crăciun

Primul este chiar numele omului. Andrei-Cum? Andrei Gandrobur. De unde vine? E basarabean pe linie paternă, iar Gandroburul este un nume care ne-a parvenit din împrejurimile Orheiului.

Al doilea – ochii săi. Andrei are niște ochi enormi, de culoarea mărilor în amurg. Ochii aceștia, îți spui, trebuie să știe să vadă.

Al treilea – dintre toate meseriile din lume, Gandrobur a ales-o pe cea de contabil. E ceva care nu se potrivește, parcă, felului său de a fi – de ce a ales Gandrobur tocmai nobila artă a contabilității? Trebuie să fie o poveste aici și chiar este (aveți răbdare, o să v-o povestesc).

Al patrulea – Andrei a învins și el cancerul, dar pentru el bătălia nu s-a încheiat. Se îngrijește de Asociația Română Pentru Donarea de Celule Stem – ARDCEL, pe care acum o conduce, după ce a fondat-o alături de mai multe personalități (printre care și medicul Aurora Dragomirișteanu ).

Sunt pacienți și pacienți – unii nu mai vor să audă de spitale și boli, alții dimpotrivă caută să ajute așa cum și-ar fi dorit și ei cândva să fie (și poate chiar au fost). 

Andrei Gandrobur știe să-și spună singur povestea și chiar și-a mai spus-o, ceea ce face datoria noastră și mai complicată.

Totuși, mai sunt, încă mai sunt, câteva lucruri de spus.

Întunericul

În anul 2004, când a fost diagnosticat cu limfom Hodgkin (o formă de cancer), Andrei avea 27 de ani și trăia într-o țară aflată încă departe de Uniunea Europeană.

La spital, la Colțea, venea cu vată și pături de acasă, România toată era pe granița dintre întuneric și lumina care nu putea să mai vină decât dinspre Apus.

A făcut șase luni de chimioterapie și nu a mers. În loc să dea înapoi, cancerul său înaintase. Cincisprezece ani mai târziu are detașarea să constate (tristă, dureroasă constatare) că dacă rămânea în țară ar fi murit.

Milano

Dar la începutul lui 2005, prin intermediul unei prietene, a fost acceptat la o clinică din Milano, în Italia, pentru un autotransplant de celule stem (la noi încă nu se putea face, așa că pur și simplu toți pacienții de până în anii recenți care n-aveau șansa unui tratament peste hotare erau, de facto, condamnați la moarte).

Andrei îți enumără (e totuși contabil) bornele poveștii sale.

Ianuarie 2006. Autotransplantul. N-a funcționat. A stat trei săptămâni într-o cameră sterilă și încă două luni într-un ambulatoriu. Se simțea în clinicile acelea ale italienilor (https://www.humanitas.it/) ca într-un film științifico-fantastic.

Aflase că șansa lui cea mare ar putea fi un transplant de celule stem. Nu știa ce ar putea să însemne așa ceva, bineînțeles că era speriat, iar internetul era pe atunci și mai sărac, și mai haotic.

2006, vara. La controlul de la Milano, Andrei află că boala nu i-a trecut, a luat-o de la capăt cu chimioterapia, i-au fost căutați donatori compatibili printre toți membrii familiei și i-au găsit unul.

Numai că omul nu a acceptat, i-a fost prea frică, pur și simplu, frică. Era un om mai degrabă în vârstă, care nu ieșise niciodată din România – a venit în Italia, dar n-a avut până la capăt curaj. S-a speriat, asta e situația, a renunțat, mai trăiește.

Dar și Andrei mai trăiește.

În perioada aceea a aflat și de existența unei sore misterioase, care se stabilise peste Ocean. Din păcate, nici ea nu era o donatoare compatibilă.

Logodna

Nu i se mai dădeau prea multe șanse la viață, așa că Andrei a făcut ce face orice bărbat care iubește. Și-a luat prietena și au mers la biserică să se logodească.

Și logodit a rămas până în ziua de azi (nu s-a mai căsătorit cu aleasa inimii din rațiuni administrative complicate, care pot fi rezumate așa: dacă s-ar fi căsătorit, soția sa nu l-ar mai fi putut ajuta cât l-a ajutat pe perioada bolii, printr-un ONG).

Logodit (a simțit și prezența lui Dumnezeu atunci, la biserică), purtat de puterea iubirii, Andrei a continuat tratamentul la Milano, sperând că va da cancerul înapoi.

Geopolitica

Numai că un alt obstacol se isca în fața lui, pe filieră geopolitică: intra România în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 și clinica respectivă nu se putea îngriji de el decât dacă rămânea extracomunitar.

Atunci a încercat Gandrobur să devină cetățean moldovean, dar a fost refuzat de frații noștri basarabeni.

Până la urmă a putut fi angajat formal în Italia pentru a beneficia de accesul la sistemul de sănătate oferit celor care muncesc legal în peninsulă.

Bebelușul

S-a luptat cu birocrația (au și italienii birocrația lor) și a reușit până la urmă să îi convingă pe italieni să caute în Registrul lor de donatori de celule stem o persoană compatibilă. (în România, Registrul a luat ființă abia în 2013) și a avut șansa unei compatibilități cu un bebeluș din Australia.

Bebelușul din Australia i-a salvat lui Andrei viața, la începutul anului 2008. Transpantul s-a desfășurat cu succes la Genova. A urmat aproape un an de refacere, dar de zece ani Gandrabour e bine și face bine la rândul lui.

Dorul

În procesul de recuperare slăbise zeci de kilograme, nu mai poți mânca nici supă după așa ceva, spune că avea stomacul cât o scrumieră și mai știe că îi era îngrozitor de dor de țara noastră.

Când a aterizat la București îi venea să sărute pământul, dar s-a ferit de un asemenea gest patetic.

Andrei este microbist, merge la meciurile FCSB (echipa cunoscută înainte sub numele de Steaua), iar cât a fost în Italia, așa, bolnav, tot a ajuns pe stadionul Sansiro, la un meci al lui Inter Milano chiar în contra unei echipe din Genova.

În 2009, renăscut, a luat-o de la capăt cu școala, s-a dus la ASE, să se facă și el contabil. Logodnica sa stăpânea -deja nobila artă, o deprinsese tocmai ca să se descurce în hățișurile birocratice pe care le-a presupus lupta lui cu boala.

Optimismul

Astăzi, prin Asociația pe care a rămas să o îngrijească, Andrei se ocupă să fie un psiholog pentru pacienții de la Colțea care se luptă cu boli cum a avut și el și un kinoterapeut care îi ajută în perioada de refacere și în general e foarte optimist cu privire la viitor.

A aflat că la început în America, acum și în România, tehnica transplantului a evoluat atât de mult, încât acum scapi și dacă ai compatibilitate de doar 50% cu donatorul, ceea ce este frecvent în toate familiile.

Sportul

Andrei merge prin parcuri să le vorbească oamenilor despre ce înseamnă celulele stem și care e treaba cu donarea, cum poți salva o viață și așa.

Și oamenii se opresc să îl asculte.

Are harul.

Primii care se opresc – întotdeauna se opresc și se mai și înscriu în Registru (https://registru-celule-stem.ro/implicate/) – sunt tinerii care fac sport.

Dar ei sunt încă puțini.

Deocamdată.